vineri, 24 ianuarie 2014

1 Numere de Rachel Ward

Titlu: Num3ere
Autor: Rachel Ward
Editura: RAO
Număr de pagini: 250
Anul apariției: 2012
Atunci când vezi numerele tuturor, viaţa nu este uşoară. Jem nu a ştiut întotdeauna ce înseamnă acele numere, însă acum patru ani, moartea mamei sale în urma unei supradoze de heroină a făcut ca totul să fie mai clar. Numărul pe care Jem îl vede atunci când priveşte pe cineva în ochi nu este nimic altceva decât data morţii acelei persoane. Nu e de mirare că Jem a dus o viaţă de izolare până să îl cunoască pe Spider, un băiat cu totul haotic, dar care e dispus să lupte pentru ea. În timpul unei excursii la Londra, Jem vede moartea în ochii unor turişti, chiar în acea zi. Groaza care o cuprinde odată cu această realizare o face să fugă cât mai departe de acel loc, însă decizia pripită îi propulsează atât pe ea, cât şi pe Spider în capul listei de suspecţi ai atacului terorist ce a urmat imediat. Un thriller de debut captivant, îndrăzneţ, cu un final complet imprevizibil.
Ideea pe care s-a bazat acestă carte este una genială și îmi aduce aminte vag de Death Note sau de serialul Misfits. Trebuia să spun asta de la început, fiindcă acesta este pe deoparte și cel mai mare avantaj al acestei cărți.

V-ați gândit cum e să știți exact când va muri o persoană? Vi s-ar părea minunat? Dacă simțiți asta pe pielea voastră, așa cum a făcut și Jem (gem cu căpșuni) timp de 15 ani, vă veți da seama că nu e așa de superb.. De asemenea, acest lucru a băgat-o într-un mare bucluc pe protagonistă. Așadar ea decide să fugă împreună cu singurul prieten al său, Spider. Și de aici începe aventura! 
Cei doi pleacă din Londra cu mai multe mașini furate, însă în cele din urmă ajung să meargă la pas prin păduri și câmpii. De la început m-am rugat ca această carte să fie ceva mai originală și să nu intre în clișeul pe care deja cred că-l știți: cei doi se îndrăgostesc nebunește și-și jură dragoste divină. Dar măcar protagonista nu avea 16 ani (cred că știți și de acest detaliu des întâlnit). Ei bine, chiar asta s-a întâmplat. Și de aici interesul meu pentru această carte a scăzut.. (bine că a fost scurtuță și ușor de citit). 

Îmi petrecusem toată viața asigurându-mă că între mine și ceilalți era suficientă distanță. Îmi construisem un scut. Orice contact fizic cu cineva mă făcea să mă strâmb, să-mi arăt repulsia, să mă depărtez. Cu excepția lui Spider, firește. 

Însă speranța nu moare niciodată, nu? Finalul a salvat această carte și m-a înduioșat de asemenea. Mi-a adus aminte de finalul cărții Christine de Stephen King. 
Astfel Jem deși nu își termină liceul, duce o viață decentă și scapă de problema sa cu numerele, fiind ajutată de fiul său, Adam (nu știm dacă boala este ereditară, nici numărul lui Jem - iar detaliile astea sunt perfecte pentru a te face să cumperi a doua carte dintr-o serie de duzină). N-am de gând să citesc următoarele două volume, care nici măcar nu-s apărute în România.  

Per total a fost o carte decentă, cu un început surprinzător, dar autoarea s-a cam lăsat pe tânjală - însă și-a amintit la final că mai vrea să mai scoată câteva volume. Dacă v-a plăcut Sub Aceeași Stea de John Green vă recomand această carte. De asemenea, dacă vă plac serialele Skins sau Misfits, v-ar încânta să citiți acest roman (și de ce nu, întreaga serie). 

*scuze dacă am fost puțin cam răutăcioasă* 
3/5
Rachel Ward este o autoare britanică de romane pentru tineri. Romanul său de debut (Numere) a fost nominalizat pentru Waterstones Childrens Book Prize și Carnegie Medal.
Alte două titluri apărute în 2010 respectiv 2011 continuă povestea încâlcită al lui Jem. Rachel Ward locuiește în prezent în Bath, alături de soțul și copiii ei.

duminică, 12 ianuarie 2014

4 Soricei de biblioteca, uniti-va!

Bună!
De mult m-am gândit să fac o platformă pentru cititori (în special pentru cei care cutreieră pe Blogspot) pentru a-i ajuta să comunice mai ușor, să-și promoveze blogurile și să discute chestii interesante. Să comentezi la un post de pe un blog e cam puțin, nu?
Așadar, am creat un forum numai bun pentru voi:
www.soriceide-biblioteca.forumcreativ.ro
Sper să meargă ideea. Aștept critici și idei, dar mai ales vă aștept să vizitați și acel url, acel spațiu doar al nostru! De asemenea, dacă nu v-ați înregistrat vă rog să comentați aici și să-mi spuneți ce nu vă place.

O seară frumoasă!

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

4 Hotul de Carti de Markus Zusak


Titlu: Hoțul de Cărți
Autor: Markus Zusak
Editura: RAO
Număr de pagini: 568
Anul apariției: 2011
Este anul 1939. Germania nazistă. Țara își ține răsuflarea. Moartea nu avut niciodată mai mult de lucru, și va deveni chiar mai ocupată.
Hoțul de cărți este o poveste despre puterea cuvintelor de a crea lumi. Cu o scriitură superb măiestrită și arzând cu intensitate, premiatul autor Markus Zusak ne-a dăruit una dintre cele mai durabile povești ale timpurilor noastre.
Mi-am propus să termin anul 2013 cu o carte bună. Am cartea Hoțul de Cărți și n-am rămas deloc dezamăgită. Este o carte foarte realistă care te face să simți totul la fel cum o fac și personajele, să descoperi lucruri noi și să treci printr-o stare foarte ciudată la finalul romanului, dar despre asta vom vorbi puțin mai târziu. 

Încă din primele pagini veți putea descoperi că naratorul este însuși Moartea care a avut destul de multă treabă în cele două războaie mondiale. Însuși ea sugerează că are nevoie de o vacanța. Însă Moartea nu are un suflet rău. A început s-o îndrăgească pe Liesel Meminger încă din prima clipă în care a văzut-o și anume atunci când i-a murit fratele. Însă acest eveniment nu este important numai pentru naratoare, ci și pentru micuța Liesel, care prin intermediul înmormântării își descoperă plăcerea de a citi. Prima carte care a furat-o a fost Manualul Groparului, o carte micuță și neagră pe care a găsit-o în zăpadă. 
La scurt timp după ce își pierde fratele, Liesel își pierde și mama. O vede pentru ultima oară la ușa casei părinților ei adoptivi: Hans și Rosa Hubermann. Familia aceasta ducea un trai decent, Rosa spălând rufe iar Hans fiind zugrav. Din cauza faptului că Hans a avut întotdeauna o reticență privind aderarea în partid iar Rosa și-a pierdut clienții datorită lipsei banilor, familia a rămas fără bani, ducându-și foarte greu traiul. Pe lângă asta, ei aveau grijă și de un evreu pe care l-au ascuns în subsol. Numele acestuia era Max Vandenburg, iar el a devenit cu ușurință cel mai bun prieten al lui Liesel. Drept cadou acesta i-a oferit câteva pagini rupte din Mein Kampf, vopsite iar apoi decorate cu ilustrații și cuvinte. Pe mine cel puțin m-a impresionat enorm prietenia acestora și am suferit când Max a trebuit să plece. 

Cum e să ascunzi un evreu în subsol? Imaginați-vă că (,) cineva vă trage o palmă și trebuie imediat să zâmbiți.

Chiar și cu aceste probleme pe cap, Hans Hubermann a ajutat-o pe Liesel să scrie și să învețe, iar acest pas a fost unul important pentru evoluția micuței fete. Terminând Manualul Groparului, Liesel a început să fure cărți din locuri cât mai ciudate precum cenușa focului care a fost aprins de ziua lui Hitler în 1940 sau chiar din casa primarului. Dragostea sa pentru cuvinte a determinat-o să scrie ulterior și o carte despre cele întâmplate în casuța Hubermannilor de pe străduța Himmel. Deși numele străduței înseamnă în limba română Rai, aceasta a fost bombardată de către ruși într-o noapte iar singurul supraviețuitor a fost Liesel, care se afla în acel moment la subsol. Cele care au salvat-o au fost tot cuvintele. 
Iar aici vine partea care mi-a dat un sentiment tare ciudat: amintirea consecințelor bombardamentului iar mai apoi descrierea revenirii lui Max, care a reușit să fugă din lagăr. Atunci am simțit că autorul se joacă cu sentimentele mele. Iar apoi mi-am dat seama că a făcut asta pe tot parcursul romanului. 
Încheierea o face tot stimabila noastră naratoare, Moartea. 

Uite un mic adevăr: Vei muri.
Sunt bântuită de oameni

5+/5
Markus Zusak s-a născut pe 23 iunie 1975 în Sydney, Australia. Este cunoscut datorită cărților Hoțul de Cărți(The Book Thief) și I am the Messenger. Următorul roman pe care îl va publica va fi Bridge of Clay. 
Cartea Hoțul de Cărți se bucură de un succes internațional și a fost tradusă în peste 30 de limbi. Această carte a fost pe locul 1 pe Amazon în categoria Cele mai vândute cărți. 

vineri, 3 ianuarie 2014

1 2013 în muzica

Postarea asta poate o să vi se pară ciudată prin simplul motiv că mie nu-mi prea place muzica nouă, adică ce s-a scos în acest an, în special piesele promovate pe toate radiourile, dar mai sunt și excepții.

Când începe un an, nu stau cu sufletul la gură și să sper că trupa X va scoate albumul Y. Pe mine personal nu mă încălzește cu nimic dacă văd un album nou de la o trupă bună. Dacă au scos ceva bun până acum e bine, dacă au mai scos ceva, tot e bine. Majoritatea-s dezamăgiri așadar nici nu vreau să mă grăbesc să ascult ceea ce-i nou. Cel puțin AIC și Pearl Jam m-au dezamăgit în acest an Cu The Devil Put The Dinosaurs Here respectiv Lightning Bolt. 
Un alt exemplu? KoRn. Mda, deși nu-mi plăceau cântau decent acum ceva timp și aveau melodii gen Blind care erau drăguțe, dar acum au scos chestia(că sincer eu n-o pot numi melodie) Never Never care e o combinație foarte proastă: dubstep și cu foarte puțin rock (câteva acorduri pe ici-colo).. iar tipii ăștia se consideră (încă) o trupă metal!
În 2013 trupa care mi-a plăcut cel mai mult a fost Stone Sour. Le-am ascultat toate albumele și demo-urile și tot. Îi ador vocea lui Corey&everything. Acum melodia mea preferată de la ei este Taciturn, o minunăție delicioasă cu frișcă și ciocolată belgiană. Stone Sour au scos un album și în acest an și anume House Of Gold and Bones partea a doua, care e un album bun.
Mi-a mai plăcut și noul album de la Trivium, Vengeance Falls, iar preferata mea de acolo este As I Am Exploding. M-au suprins și cover-urile de la Misfits și de la REM. Descoperiți singuri, merită!
Înafară de aceste melodii am ascultat mult și câteva albume de la Pantera, Megadeth (cel mai mult Cryptic Writings - în frunte cu melodia I'll get even), tooate albumele de la Stone Sour și tot ce-i vechi de la AIC și Pearl Jam. De asemenea, în luna decembrie când am fost foarte stresată mă destresam cu The Black Keys și am avut tot timpul impresia că le știu melodiile de-o viață. E super senzația. În rest de asta mi-a mai intrat în vizor și trupa Down (Phil Anselmo de la Pantera este solist).

Concluzie: Vorbesc serios când spun că m-aș transforma în Hitler și-aș omorî toate fanele OneErect*on și Justin Bieber (dar de ăsta cred că am scăpat SPER). Rock On!